Amintiri

Cred ca încep să îmbătrânesc. Mă gândesc tot mai des la copilarie. Mi-e tare dor de ea. Şi de casa părintească. Şi de ai mei, amnândoi.
De obicei,când îmi dau seama ce mult a trecut de atunci, bocesc. Azi am râs.
Am fost precoce. Primul băiat mi-a picat cu tronc pe la vreo 11 ani. Un pişpirel slăbănog şi amărât, dar cu o minte brici şi o gura ca o leliță. Amorul se manifesta prin plimbat câinele prin parc, jucat mâța în copac sau cărți pe terasă şi prin pălmuirea amărăşteanului de câte ori câştiga la şeptică.
Ne-am scris scrisori drăgălaşe câțiva ani, inclusiv in morse, ca să nu înțeleagă posibilii băgăcioşi, după care ne-am plictisit.
Următorul „norocos” pe care mi-au picat ochii a fost, pe la 14 ani, un negricios care locuia peste drum de casa bunica-mii, in Câmpia Turzii. Un pierde-vară fără nicio grijă, veşnic cu mingea pe coclauri, căruia îi râdeau şi urechile. Bunică-mea era să facă infarct cand a auzit cu cine imi fac veacul pe maidan. Chit că doar jucam fotbal sau ne hlizeam ca tâmpiții (pe atunci, adolescenții nu erau atât de evoluați ca azi). De ce se criza bunică-mea? Păi, pentru ca domnişorul era doar fiu de muncitori, iar subsemnata scobora din os domnesc, recte părinți artişti. Nu eram de nasul lui.
Mie îmi plăcea Claudiu. Nu era prea deștept, dar era haios. Avea o moacă de şobolan prins la roata de caşcaval. Parcă tot timpul plănuia câte o drăcovenie. Cât ne-am facut ochi dulci, adică vreun an jumate, nu l-am văzut altfel decât hlizit.
Despre Darius mai aflu una-alta şi acum. Lui Claudiu i-am pierdut urma demult. De vreo 25 de ani.
Azi l-am găsit pe Facebook. Neschimbat. Aceeaşi moacă de şobolan prins la roata de caşcaval. Evident, tot hlizit. În toate pozele îi râd până şi urechile.
Am râs. Vreo ora am chicotit ca şcolărița de acum 30 de ani, amintindu-mi cum mâncam, direct cu mâna, lebeniță spartă de asfalt, spre disperarea bunică-mii, sau cum am speriat o babă ciufută, cu un dovleac găurit, cu o lumânare în el, pus pe geam.
Şi mi-am dat seama că nu trebuie să mă intristeze amintirile. Am avut o copilărie atât de mişto, încât e păcat să n-o retrăiesc râzând.

Anunțuri

Ma mărit!

Mno! M-am decis. Mă mut în Italia. A dat domnu și mi-am găsit jumătatea. Așa că mă mărit. Faceți bine și incepeți să puneți firfireii la ciorăpel, că nu-i glumă. Chiar mă mărit. Cum cu cine? Cu mine însămi. Ca nenea ăla, de se legă la cap zilele trecute fără să-l doară. Totul o să meargă strună în căsnicia asta. Soții se iubesc, n-au personalități opuse (nooooo, nici n-am personalitate duală), le plac aceleași lucruri (nu-i bai ca-și schimbă preferințele ca pe ciorapi), etc. Asta e partea bună. Partea proasta e ca ambii soți sunt niște putori ordinare. Cuvantul lene din dicționar are poza lor exemplificativă. Așa fiind, sâmbăta o să fie zi de dat la gioale:

-Hai să ducem gunoiul!

-Nu vreau! Du-l tu!

-Fă, ești proastă? Cum să-l duc fără tine? Nu vezi că suntem una și aceeași persoană? Te-ai tâmpit?

-De ce vorbești așa cu mineeeee? Abia ne-am luat și deja vorbești urâââât! Ți-a trebuit slugă-n casă, dă-te dracu! :(((((((((

Mda. Va fi o căsnicie liniștită și durabilă. Și ce mă încântă cel mai tare e faptul că mă voi moșteni pe mine însămi. Adică cele 4 linguri, 5 furculițe, câteva cuțite, un blender și niște farfurii ciobite. Sper să nu divorțez, că nu-mi dau nimic.

Așa că, dragilor, puneți mâna și adunați mălaiul. Mă mărit, bă! În sfârșit mă ia și pe mine cineva!

Continuă lectura „Ma mărit!”